Lexa
Administrator
 Din: Baia Mare
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 33
|
|
RUINE
Imi tarasc cu greu trupul afara de sub daramaturi. Pe moment, nu-mi amintesc ce s-a intamplat. Stiu ca eram fericita. Si stiu ca sunt gata sa izbucnesc in lacrimi, deoarece am pierdut ceva. Sufletul mi-e gol, ma simt pustiita pe dinauntru; o parte din mine lipseste. Imi privesc ranile. Sangele curge suvoaie, dar nu ma intereseaza. Deschid ochii, si lumina crepusculara a zilei ma izbeste puternic. Ma privesc; sunt intreaga, insa mi s-a furat un lucru. Ce sa fie? Totul in jurul meu este aramiu. Parca e o toamna tarzie, undeva la marginea unei paduri, departe de civilizatie. Inseamna ca e bine, ca natura a castigat medalia de bronz, ca pot sta linistita, ca nimic nu e rau… Dar nu sunt in padure. Imi amintesc ca… nu stiu cine sunt. Stiu ca eram fericita. Incep sa plang, iar trupul slabit nu mai face fata suvoaielor de lacrimi amare. Sunt intinsa pe pamantul fierbinte, care ma mangaie cu aburii ce se ridica incet inspre albastrul cerului. Sunt singura si nu pot nici macar sa tip. Plang in continuare, sperand ca macar cineva imi va auzi disperarea. In zare, soseaua se serpuieste pana catre deal. Si totusi sunt aici, in mijlocul a ceea ce a fost candva un oras. Si nu e nimeni in apropiere. Nici macar un suflet. Sunt singura, atat de singura! Cu palmele-mi taiate, dau cu disperare nisipul la o parte, ca sa zaresc, poate, un gandacel, o buburuza, ceva. Orice. Nimic! Palmele ma ustura de parca cineva mi-ar fi turnat otet pe ele, buzele imi sunt crapate si sangereaza. Analizandu-ma mai bine, observ ca hainele-mi sunt sfasiate, si ca sangerez cam din toate partile. Imi sterg lacrimile cu maneca taiata si murdara a hainei, tatuandu-mi pe obraz doua dungi gri de murdarie. Ma ridic incet, chinuindu-ma sa stau dreapta, dar cedez dupa mai multe incercari. Ochii mi se opresc asupra unei bare de metal aflate la cativa metri inspre dreapta. Ma tarasc ca un vierme nenorocit pana la ea, si sprijinindu-mi mainile de bara, ma ridic, in sfarsit. Ma doare, tip de durere… dar mai rau ma doare inauntru, in inima. Vad cladiri distruse, totul spulberat. Nici un semn al civilizatiei contemporane nu se mai distinge. Intregul peisaj morbid este invelit in pietre mari, bolovani si praf. Deci asa arata mormantul unei metropole! Oftez din toata fiinta mea si simt ca iarasi ma apuca plansul. Nu, nu trebuie sa plang, trebuie sa fiu puternica! Incerc sa-mi amintesc cine sunt, dar nu reusesc. Sa fiu oare atat de greu de descifrat? Parul imi flutura in vant si simt racoarea zilei. Mi-e frig. Mi-e cald. Tremur. Trebuie sa-mi gasesc un adapost, sa-mi pun ordine in ganduri, sa incerc sa disting intre fantezie si realitate, caci totul mi se pare a fi un joc stupid al soartei. Sa fie acesta sfarsitul lumii, apocalipsa? Daca este, atunci de ce am supravietuit doar eu? Chiar posed ceva sfant in mine? Cum sa stiu, daca nu ma cunosc? Cineva mi-a negat sansa de a cunoaste, m-a inchis afara, in mijlocul eternului. De ce am fost privata de mine insami? Poate ca mi-am facut rau, sau poate ca am facut rau celorlalti. Dar nu este nici o prezenta umana sau inaripata ca sa-mi confirme banuielile, asa ca ma multumesc sa o gandesc doar. Si un nou gand ma loveste, ca un traznet: divinitatea si-a batut joc de mine, parasindu-ma si lasandu-ma singura pe lume!
Vad o adancitura intr-un perete de beton. Ma misc incet pana acolo si o cercetez; este destul loc pentru a incapea inauntru, pentru a ma adaposti de ceea ce va urma. Caci va urma ceva; o stiu! Ma asez pe un bolovan. Iarasi tremur… Ploua. Ma ridic si stau in ploaie, ca sa ma curat de impuritatile de pe trup si din suflet. Picaturile sunt reci, dar imi dezmiarda incet ranile. Sangele dispare, sunt din nou curata. Oare cand m-am mai simtit atat de bine? Pentru moment, optimismul isi face loc in inima. Dar apoi… Stiu ca eram fericita. Inchid ochii, ca sa scap de durerea interioara – totul se invarte in jurul meu; sunt doar eu si lumea – si cand ii deschid, stiu: mi s-a furat iubirea! Cand, cum, unde, de ce? Nu stiu, insa celestul din mine e trist. Deci, sunt pierduta, parasita, abandonata, aruncata prada indoielilor, intrebarilor fara raspuns, lipsita de memorie, de eul meu spiritual, dar cu certitudinea ca am pierdut absolutul: dragostea. Nu am nici o alta cale, decat resemnarea. Ba nu, sunt o luptatoare! Iar prea multe incertitudini ma distrug. Ma intind pe praful caramiziu al ruinelor si plang… Vreau sa se termine o data! Acum plang si astept izbavirea. Ce va urma?
5.4KB
_______________________________________
"Un om lovit de fulger este un accident. Doi oameni loviti de fulger este o conspiratie."
|
|
